sâmbătă, 22 mai 2010

Michael Bolton - Can I Touch You There

Niciun comentariu:

ar trebui si am putea

Ar trebui şi am putea

De ce stăzile NewYork-ului sunt atât de pline de stălucire şi atât de vi mereu?Am nevoie de inspiraţie..dar poate o să o găsesc.Şi când o să se întâmple asta…o să fie BOOM!Dar până atunci trebuie să o caut,să mă chinui,să ma gândesc,să încerc să visey deşi frigul ăsta mă ţine atât de enervant de trează!Ar trebui să fie cald,să fiu pe plajă şi să ma îndrăgostesc.Ar trebui.Verbul permanent al vieţii noastre .Ar trebui să dormim opt ore pe noapte,ar trebui sa mâncăm fructe şi legume,ar trebui să ,ar trebui aşa ,ar trebui atunci sau ar fi trebuit.E omniprezent!Atât de prezent că devine amăgitor.

Ne-am resemnat să ne izolăm cu acest “ar trebui ” în braţe .De ce să ne chinui să facem ceva întradevăr când putem spune mult mai bine : “Ar trebui!da dar….”.E simplu.E atât de simplu încât a devenit ceva care ne limitează şi ne îngradeşte.

“Am putea”,un alt sinonimpentru noi pentru „ar trebui”

.Dar de ce folosim condiţionalul optativ când indicativ prezentul ne e atât de la îndemâna?Noi putem!Eu pot!Simplu!Noi putem face toate lucrurile măreţe,noi putem schimba ceva,noi putem scăpa de stânsoarea comunului,banalului,noi putem gândi,noi putem visa,noi putem spera!Dar noi spunem “am putea” ca şi când puterea de a schimba lucrurile nu stă în mâinile noastre ci în ale unui străin rece,neclintit de vânt şi ploaie.De parcă nu noi am fi făuritorii propriei vieţi.Şi paradoxul e că ne mai şi plângem!

Dar,trebuie să recunosc!E atât de comod să spunem ’’am putea’’ , ’’ar trebui’’.Avem cuvintele astea în buzunar ori de câte ori viaţa ne muştruluieşte umpic.A devenit portiţa de scăpare.Suntem ca nişte copilaşi care tocmai au furat borcanul cu bomboane din sertarul bunicii.Ne ascundem după deget,după fusta mamei,ne amăgim.Pentru că pentru noi ‘’am putea’’ şi ‘’ar trebui’’ sunt lucruri certe,pe care suntem ferm convinşi că nu le vom realiya vreodată.Nu pentru că nu putem,ci pentru că nu vrem.Sau suntem atât de prinşi de ’’ împortantele ‘’ momente ale vieţii.Dar poate nu ne dăm seama că tocmai asta facem.Fugim de viaţă!Mâncăm pâine călduţă,privind în gol la cozonacul pufos al mamei.Pentru noi pâinea caldă este resemnarea că ‘’ ar fi posibil,am putea,ar trebui,da...dar…’’.Adică ne e frică.Da.Dar aşa ne e frică de viaţă.Şi când credem că noi chiar ne trăim viaţa.Ce stupid!Heeii oameni buni...există şi cozonacul pufos!!Adică toată viaţa noastră fară regula condiţionalului optativ.

Avem puterea de a schimba lucrurile.Suntem independenţi ,pe picioarele noastre.Şi de ce nu facem nimic?Să ma gândesc..Pentru că ne e lene.Atât de leneşi încât nici măcar nu ne-am trezit din somnolenţa pâinii calde deşi mireasma cozonacului ne atrage atât de tare!

Şi atât de uşor săa scaăpam.Da dar.Da iar ne e frică de ’’dar’’.Dar cine are puterea de a nega că atracţia optativului e mereu în noi, ne stăpâneşte fiecare acţiune şi orice gând.Măcar odată să avem puterea să ne opunem.

Şi atunci am fi liberi,am fi mai puri şi mai simpli,am fi oameni ai idealului!

Follow this blog with bloglovin

Follow on!tza