duminică, 8 noiembrie 2009

we gonna fight for this love

Oglinda e neagra toata.Picaturi nesatule de ploaie stopesc pervazul cu flori.In aer pluteste o fericire falsa,prea ridicola,ce nu se sfieste si isi scoate ghimpii,inmugurind in tacerea continua o teama puternica.Pe strada un soare vestezit intretine atmosfera apasatoare.Casele,uriase, imbraca aceiasi monotonie alb-negru se lasa prada norilor grosi, adunati in bolta cerului.Zgomotul lipseste cu desavarsire ,sau pur si simplu ,se asunde adormit undeva intre crampeie de dimineata,amiaza si noapte...
Ochi speriati si parca mereu inchisi participa stingher la viata,clipesc,lacrimeaza,clipesc si lacrimeaza,pasesc marunt si permanent.Nu vad nimic.Ei sunt doar piese marunte ce isi joaca rolul, ce privesc lumea cu vagi conceptii in masa,ce participa tacit si monoton la spectacolul urban,lipsiti de stralucirea propiilor sentimente.Energia fiecaruia se rezuma simplu si suplu la neintelegerea oricarei umbre de schimbare si culoare.
Pe zidurile locuintelor crapaturi masive graveaza povesti fara sens,continut si mister.Sunt plane,simple linii pe plansa unui copil neexperimentat si nu imprima in ele un miros vechi de povesti nespuse.
Dintre toate figurile rebotizate de ceara arsa,un cap mic,cu subtiri ondulatii ale parului,si suave conturi roz pal in obraji ,paseste simplu,urmarind varfurile pantofilor galbeni,lacuiti.Buzele subtiri cauta subtil franturi de versuri,si imita timid cate o emotie straina,dar care par sa ii starnesca micutei un suras,ascuns undeva in arcada barbiei. Alida face parte ciudat din conturul monoton,insa ceva al ei tradeaza ca nu ii apartine si nu ii seamana.Poate de aici si numele ei,o adevarata stupiditate,si poate o ironie a sortii.Ea, inaripata, nobila, frumoasa in conturul fara urme de inaltare,un adevarat trandafir in buruieni,o stea singura pe cerul innorat.Paseste grabit .Azi are curajul sa zambeasca si sa asculte cantecul interior ascuns pana acum undeva,stingher.Pana maine stie ca ii va fi dor de soare,si de mirosul de cafeanea in raceala diminetii.
-O cafea cu frisca si bicuiti cu dulceata.
Focul din privirea ei arde,se misca,danseaza,vibreaza,iar gandurile ii cad pustiite pe o frantura de hartie.Un plic rosu aprins,cazut pe marginea scaunului.Fata ii aduce cafeaua.
-Cineva a uitat un plic aici.Uite-l ia-l si pastreaza-l...poate se intoarce dupa el.Pare ceva serios.
-Nu.Nu e al nimanui....vantul l-a adus.L-am pus aici.Am uitat sa-l duc afara .Arunca-l tu cand pleci.Am treaba.
Manusile ei tin in mana bucata de hartie,tremura.Il pune cu grija in gentuta albastra,sa nu il indoaie sau poate de teama sa nu ii piarda din mister.Si zi si noapte visa ca cineva ii va aduce un plic mare,gros cu o scrisori de dragoste.Ce prostesc ii pare acum gandul ca astepta o absurditate.Surade.Isi strange lucrurile si pleaca.Energia tuturor sperantelor se stransese neasteptat, in coltul buzelor ei.De acum in colo ea face regulile jocului.La la la la....
E noapte,dar Alida nu doarme,isi adusese aminte de plic si acum incerca sa il gaseasca prin dezordine lucrurilor ei...o oglinda,o perie,un servetel,un gloss,pudra si iata-l: un plic rosu,subtire,perfect intreg,mirosind a lavanda.
Muzica e a ei acum,e aceea ora din noapte cand poate sa asulte in linistea profunda,toate ecourile sufletului ei,primavara o cheama monoton la ea , iar ea ii raspunde cu calde inganari de randunele.
-Daca cineva l-a pierdut si acum il cauta infrigurat??Daca o sa descopar un plan murdar??Daca o sa partund nepoftita in intimitatea a doi indragastiti?
Zambi acum si isi continua gandul:
-Ca naiv...indragostiti.??...aici?Nu, nu se poate.Dar e mai bine sa il desfac,poate o sa aflu ceva despre cui ii este adresat si o sa il inmainez si o sa mi cer scuze ca am indraznit sa il citesc,dar nu avea nicio adresa si nu am stiut ce trebuie sa fac cu el.O sa inteleaga...trebuie.
-Draga cititorule anonim,
Sunt eu.Un oarecare om care iti scrie asa fara niciun drept,gand sau interes.Sunt singur si m-am gandit ca poate merit si eu compania unui suflet,poate unul la fel de pustiit si plictisit ca al meu.Imi place sa stiu ca cineva se afla acum in fata hartiei,poate zambind,poate ca isi doreste sa afle ce se intampla cu mine acum,poate cineva caruia randurile astea o sa ii devina indispensabile dupa ani.Dar poate astea sunt simple fabulatii,dragul meu cititor anonim,simple vise.
Multumesc pentru frantura de clipa pe care ti-am rapit-o rautacios,dar pe care ochii tai mi-au acordat-o sclipitori.
Cu drag,
eu,expeditorul.

Alida se ridica nepasatore din fata masutei,pasi prin camera inabusita de parfumul de lavanda al scrisorii,si se ghemuii copilareste in pat,strangand in brate ursuletul,pe Fluffy.Dimineata sosi nerabdatore pe genele cazute ale fetei si o facu sa se strambe adormita.In minte ii alerga acum ,separate, cuvintele din scrisoare,randurile marunte cu scrisul lor neordonat,de baiat,grabit dar inca frumos.Orice aude si orice soapta parca vorveste de chipul necunoscut al celui ce scrisese.Fata se ridica rapid si se aseza pe taburetul slabit,galben-pal din fata masutei.Lua o hartie albastra si insira nervos cateva randuri:
-Draga expeditorule anonim,
Am gasit scrisoarea ta dimineata trecuta.Nu am vrut sa o citesc, insa curiozitatea...Numele meu e Alida.Am zambit cand ti-am citit randurile si zambesc si acum cand iti scriu.La revedere expeditorule.
Cu drag,
eu,destinatarul.
Dar unde sa puna scrisoarea??O gasise pierduta,luata de vant,calcata in picioare,dar totusi mainile ei o intalnira.O puse pe pervazul plin cu flori ,agatata de frunzulitele garafitelor,se imbraca cu rochia noua de catifea neagra,stranse de cureaua verde si pasi dansand spre usa.

3 comentarii:

Anonim spunea...

fascinant :X chiar imi place

Anonim spunea...

da e frumos

eu spunea...

imi place

ar trebui si am putea

Ar trebui şi am putea

De ce stăzile NewYork-ului sunt atât de pline de stălucire şi atât de vi mereu?Am nevoie de inspiraţie..dar poate o să o găsesc.Şi când o să se întâmple asta…o să fie BOOM!Dar până atunci trebuie să o caut,să mă chinui,să ma gândesc,să încerc să visey deşi frigul ăsta mă ţine atât de enervant de trează!Ar trebui să fie cald,să fiu pe plajă şi să ma îndrăgostesc.Ar trebui.Verbul permanent al vieţii noastre .Ar trebui să dormim opt ore pe noapte,ar trebui sa mâncăm fructe şi legume,ar trebui să ,ar trebui aşa ,ar trebui atunci sau ar fi trebuit.E omniprezent!Atât de prezent că devine amăgitor.

Ne-am resemnat să ne izolăm cu acest “ar trebui ” în braţe .De ce să ne chinui să facem ceva întradevăr când putem spune mult mai bine : “Ar trebui!da dar….”.E simplu.E atât de simplu încât a devenit ceva care ne limitează şi ne îngradeşte.

“Am putea”,un alt sinonimpentru noi pentru „ar trebui”

.Dar de ce folosim condiţionalul optativ când indicativ prezentul ne e atât de la îndemâna?Noi putem!Eu pot!Simplu!Noi putem face toate lucrurile măreţe,noi putem schimba ceva,noi putem scăpa de stânsoarea comunului,banalului,noi putem gândi,noi putem visa,noi putem spera!Dar noi spunem “am putea” ca şi când puterea de a schimba lucrurile nu stă în mâinile noastre ci în ale unui străin rece,neclintit de vânt şi ploaie.De parcă nu noi am fi făuritorii propriei vieţi.Şi paradoxul e că ne mai şi plângem!

Dar,trebuie să recunosc!E atât de comod să spunem ’’am putea’’ , ’’ar trebui’’.Avem cuvintele astea în buzunar ori de câte ori viaţa ne muştruluieşte umpic.A devenit portiţa de scăpare.Suntem ca nişte copilaşi care tocmai au furat borcanul cu bomboane din sertarul bunicii.Ne ascundem după deget,după fusta mamei,ne amăgim.Pentru că pentru noi ‘’am putea’’ şi ‘’ar trebui’’ sunt lucruri certe,pe care suntem ferm convinşi că nu le vom realiya vreodată.Nu pentru că nu putem,ci pentru că nu vrem.Sau suntem atât de prinşi de ’’ împortantele ‘’ momente ale vieţii.Dar poate nu ne dăm seama că tocmai asta facem.Fugim de viaţă!Mâncăm pâine călduţă,privind în gol la cozonacul pufos al mamei.Pentru noi pâinea caldă este resemnarea că ‘’ ar fi posibil,am putea,ar trebui,da...dar…’’.Adică ne e frică.Da.Dar aşa ne e frică de viaţă.Şi când credem că noi chiar ne trăim viaţa.Ce stupid!Heeii oameni buni...există şi cozonacul pufos!!Adică toată viaţa noastră fară regula condiţionalului optativ.

Avem puterea de a schimba lucrurile.Suntem independenţi ,pe picioarele noastre.Şi de ce nu facem nimic?Să ma gândesc..Pentru că ne e lene.Atât de leneşi încât nici măcar nu ne-am trezit din somnolenţa pâinii calde deşi mireasma cozonacului ne atrage atât de tare!

Şi atât de uşor săa scaăpam.Da dar.Da iar ne e frică de ’’dar’’.Dar cine are puterea de a nega că atracţia optativului e mereu în noi, ne stăpâneşte fiecare acţiune şi orice gând.Măcar odată să avem puterea să ne opunem.

Şi atunci am fi liberi,am fi mai puri şi mai simpli,am fi oameni ai idealului!

Follow this blog with bloglovin

Follow on!tza

sweet lil` angel